Republica Moldova este blestemată să fie sacrificată în cele mai importante momente ale istoriei sale. Astfel, Republica Moldova a fost sacrificată în 1992, când guvernul de atunci, democratic şi devotat intereselor naţionale, a fost înlocuit cu un guvern loial Rusiei; a fost sacrificată în 1994, când agrarienii au preluat puterea; a fost sacrificată în 1999, când guvernul prooccidental al primei coaliţii democratice a fost demis şi instaurat un guvern prorus; a fost sacrificată acum mai bine de o săptămână, când PLDM a denunţat Acordul de constituire al Alianţei pentru Integrare Europeană, distrugând pe această cale însăşi Alianţa. Voturile comune ale liberal-democraţilor şi comuniştilor care au urmat sunt o dovadă în acest sens.

Întâmplător sau nu, dar toate aceste răsturnări spectaculoase de situaţie au loc în preajma unor evenimente ce ar fi putut marca decisiv viitorul Republicii Moldova. În primii ani de independenţă, Moldova pornise ferm pe calea reformelor şi integrării europene şi acest lucru nu a plăcut Kremlinului, iar în ziua când Republica Moldova a aderat la ONU, a izbucnit conflictul din Transnistria, care a fost inspirat şi susţinut de Rusia. O condiţie obligatorie a încetării conflictului a fost instaurarea guvernului prorus Sangheli. În 1994, acest guvern a primit drept sprijin şi o majoritate parlamentară confortabilă – cea a agrarienilor, suplimentată de fracţiunea interfrontiştilor. Este ştiut ce a făcut guvernul respectiv până în 1996: dintr-un stat ce era comparat iniţial cu ţările baltice la capitolul democraţie, reforme şi aspiraţii europene, Moldova a redevenit o gubernie a Federaţiei Ruse. În următorii doi ani acest statut a fost menţinut, Moldova pierzând circa şase ani pentru dezvoltarea sa ca stat.

Şansa apărută în 1998, când forţele democratice au reuşit să constituie o coaliţie, lăsând comuniştii în opoziţie, a fost irosită datorită comportamentului iresponsabil al unor pseudo-patrioţi. Ca şi acum, folosind pretextul luptei cu corupţia şi cu mafia, una din componentele Alianţei a dat Moldova iniţial pe mâna oamenilor lui Petru Lucinschi, orientaţi spre Moscova, iar ulterior pe mâna lui Vladimir Voronin. Dezmăţul organizat de comunişti în următorii mai bine de opt ani a compromis orice şansă de dezvoltare democratică a Republicii Moldova. Către 2009 ţara era în pragul falimentului, iar democraţia devenise doar o noţiune frumoasă, folosită mai mult în contextul unor aspiraţii, decât a unor realităţi. Societatea civilă şi tânăra generaţie au salvat Republica Moldova şi aici mă refer la miile de tineri care au ieşit în stradă la 7 aprilie 2009, pentru a-şi cere dreptul de a trăi într-un stat democratic civilizat. Anume revolta tinerilor a constituit acea bază pe care a fost posibilă construirea unei noi coaliţii democratice.

Noua putere a înaintat considerabil în aceşti mai bine de trei ani, reuşind să redreseze cât de cât situaţia în economie, să implementeze unele reforme democratice şi să înregistreze progrese notabile pe calea integrării europene. Desigur, au existat şi o mulţime de probleme, o mulţime de divergenţe şi chiar derapaje de la regulile de joc caracteristice unei veritabile democraţii. Dar acesta a fost preţul obligatoriu pe care l-au plătit componentele Alianţei, asigurând compromisul necesar pentru avansarea ţării pe calea aleasă.

Însă a fost suficient să se vadă un licăr de lumină la capătul tunelului că situaţia din nou s-a schimbat radical. Am în vedere că a fost suficient ca Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso să anunţe, că Republica Moldova va semna la Vilnus, în toamna anului 2013, Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, că imediat au început mişcări atât pe „frontul de Est”, cât şi în interiorul Republicii Moldova, cu scopul de a zădărnici acest obiectiv major pentru ţara noastră. Fără îndoială, semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană ar fi scos Republica Moldova o dată şi pentru totdeauna din sfera de influenţă a Federaţiei Ruse, în care ne-am aflat mai bine de două veacuri.

În noile condiţii, ar fi fost logic ca presiunile tot mai evidente venite dinspre Est să consolideze coaliţia de guvernare, să facă partidele componente ale acesteia să fie şi mai unite, şi mai decise în atingerea scopurilor pe care şi le-au propus. Cu atât mai mult că în toată această perioadă ele au simţit sprijinul permanent al partenerilor occidentali. Dar nu a fost să fie.

Mişcarea efectuată de PLDM a distrus Alianţa pentru Integrare Europeană, a făcut practic inevitabile alegerile parlamentare anticipate, dar şi improbabilă crearea unei coaliţii democratice de guvernare după un nou scrutin parlamentar. Or, înainte de a se aşeza la masa de negocieri, partidele îşi vor pune la modul serios întrebarea: are oare rost să accepţi atâtea cedări, dacă oricum în momentul hotărâtor va urma o trădare? Şi nu se ştie cu ce fel de guvernare ne vom alege: de centru-dreapta, de centru-stânga sau pur şi simplu vom ajunge iarăşi ostatecii unei guvernări antidemocratice şi antieuropene.

Astăzi, indiferent de faptul cum vor evolua lucrurile, este clar că realizarea obiectivelor în care până mai ieri credeau cetăţenii proeuropeni ai Republicii Moldova a devenit cel puţin incertă, dacă nu imposibilă. Este o şansă pe care noi am risipit-o cu bună ştiinţă. Astfel, blestemul Republicii Moldova de a fi sacrificată în momentele cruciale ne urmăreşte în continuare şi nu există prea multe semne că am putea scăpa de el în timpul apropiat.

Veaceslav Untilă, www.timpul.md