Aseară m-au sunat de la un portal de ştiri (despre care şi studenţii anului I, de la Facultăţile de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării ştiu că este afiliat unui partid, care trece acum printr-o perioadă de rătăcire afectivă) să mă întrebe dacă: „Înregistrarea proiectul de Hotărâre privind crearea comisiei de anchetă pentru examinarea situaţiei arhivelor KGB al RSSM, depus săptămâna trecută în Parlament, de către Fracţiunea Partidului Liberal, s-a făcut în contextul proiectului legii lustraţiei despre care a vorbit astăzi liderul PLDM, premierul Vladimir Filat?”. Am făcut o pauză lungă, am respirat adânc, şi m-am gândit: „Doamne, încotro mergem, sau, mai bine zis, încotro vrea să ne ducă cineva?”

Anterior, aceşti truditori netitulari ai partidului, de profesie jurnalişti, erau mult mai atenţi, întrebările le formulau mai intelectualmente şi moralmente, acum însă, la mijloc de august, probabil toată lumea este în concediu şi vreun practicant isteţ, rămas de gardă, a făcut exces de zel, vrând să ne convingă, că noi suntem cei care ne-am inspirat din ideea liberal-democraţilor şi nu invers, cum se întâmplă de obicei (dar aceasta este altă temă).

Uneori am impresia că cineva mizează prea mult pe faptul că şi-a construit un adevărat institut al propagandei de partid, echipat cu posturi TV şi Radio, ziare, reviste, portaluri de ştiri, ziarişti şi ziariste, editorialişti, comentatori, bloggeri şi experţi de tot felul, cu limbile roase de atâta cădelniţare şi curtare băloasă.

Acest cineva crede că orice subiect poate fi rezolvat cu ajutorul „maşinăriei de făcut imagine”, că omul/poporul/cetăţeanul este naiv şi, având alte preocupări, nu mai distinge cine este autorul unei idei sau iniţiative, şi că orice idee lucrativă poate fi preluată şi stoarsă de sevă politică în interes personal.

Însă dacă se-ntâmplă ceva nu tocmai plăcut sau chiar urât de tot, cu implicarea partidului, sau, şi mai grav, al liderului — toată lumea are obligaţia să tacă mâlc, nimeni nu are voie să comenteze până trece valul, iar cel care a îndrăznit să nu respecte ucazurile primite, trebuie să fie supus unui linşaj mediatic, toţi trebuie să-l combată şi să-l eticheteze până la desfiinţare, iar agenţiile de presă (ne)născute de partid şi înfrăţite cu lipsa de bun simţ, dis-de-dimineaţă trebuie să transmită informaţii denigratoare la adresa celui cu poziţie disidentă, toată ziua internetul trebuie să geamă de comentarii negative la adresa acestuia şi pozitive la adresa comanditarului, iar seara în cadrul dezbaterilor televizate, experţi şi analişti, care-şi aşteaptă disperaţi rândul să fie numiţi ambasadori, trebuie să-l transforme în preş pe cel care a îndrăznit să tulbure liniştea mediatică a Moldovei.

Nu doar strategiile de PR şi EU-l personal trebuie să fie mobilul vieţii politice, nu doar râvna de a nu pierde nici un potenţial alegător şi dorinţa nestăvilită de a ocupa cât mai mult din eşichierul politic trebuie să ne mobilizeze.

Dorinţa morbidă de a plăcea la toată lumea — profesorului de liceu şi celui universitar, mătuşii Maria şi lui nea Ion, studenţilor de la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi şi celor de la Universitatea de Stat „Grigore Ţamblac” din Taraclia, locuitorilor din Congaz, Nisporeni şi Sturzovca, lui D. Medvedev şi A. Merkel ş.a.m.d., este una contraproductivă şi va lipsi cetăţeanul nostru de adevăratele repere morale, care trebuie să fie prezente chiar şi în politică.

P.S. Hotarul dintre propagandă şi dezinformare este practic invizibil, iar munca zilnică îndreptată doar întru lustruirea imaginii partidului şi a liderului, ne vor duce în mod sigur către democratură — denumire ironică a unei politici, care combină avantajele şi dezavantajele democraţiei şi ale dictaturii (V. V. Putin cunoaşte cel mai bine această noţiune, pe care tot încearcă s-o potrivească poporului rus).

Blogul deputatului Valeriu Munteanu http://munteanu.md/blog/calea-spre-democratura