La 18 noiembrie Parlamentul urma să-l aleagă pe cel care va deveni preşedinte al Republicii Moldova.
Misiune grea! Cele 3,5 milioane de români basarabeni au renunţat la privilegiul de a-şi alege ei înşişi preşedintele şi i-au învestit cu această enormă încredere pe cei 101 deputaţi, ca aceştia, „slugile lor”, cum li se spune aici aleşilor, s-o facă în locul acestora.
Cu adevărat, prea multă bătaie de cap pentru un popor atât de mic şi atât de derutat!

Nu ştiu pe cine au de gând să ni-l propună-impună „aleşii” partidelor (nu ai poporului). Dar, până la urmă, dacă stăm strâmb şi cântărim drept, cea mai potrivită candidatură mi se pare tot cea a lui Mihai Ghimpu.

Cu toate defectele lui (unul dintre ele ar fi cel pe care l-am auzit formulat la o întâlnire dintr-o localitate: „De ce Marian Lupu spune că vorbeşte „limba moldovenească”, şi vorbeşte limba română, iar Mihai Ghimpu spune că vorbește în limba română, şi vorbeşte în „limba moldovenească”?!).

Mihai Ghimpu e considerat de către intelectuali şi oameni simpli preşedintele „cel mai al nostru”, pe care l-a avut Basarabia în ultimii 70 de ani.

El a fost primul preşedinte al Republicii Moldova care, de la cea mai înaltă tribună a ţărişoarei, a spus ceea ce vorbim fiecare dintre noi acasă, în stradă, la locul de muncă:
- Suntem români, limba ni-i românească şi neamul nostru e cel românesc.

Mihai Ghimpu a fost primul preşedinte creştin care nu s-a ruşinat să îngenuncheze în faţa icoanelor din biserică, dar şi în faţa icoanelor neamului.

Mihai Ghimpu a fost preşedintele care a reabilitat demnitatea noastră, prin acel Decret care ar trebui să-şi găsească locul în toate manualele noastre de istorie, prin care ziua de 28 iunie 1940 a fost decretată Zi a Ocupaţiei Sovietice.
A fost pentru prima dată când foştii deportaţi, foştii întemniţaţi, foştii persecutaţi de regimul totalitar comunist s-au simţit şi ei oameni în ţara lor.

În acea perioadă cât Mihai Ghimpu a fost preşedinte interimar într-o ţară interimară, noi, moldovenii, care ne identificăm de naţionalitate români, iar limbii pe care o vorbim îi spunem pe numele ei adevărat – română –, am putut respira ceva mai liber: n-am fost învinuiţi că am „submina statalitatea Republicii Moldova”, în măsura în care încercaserăm să subminăm minciuna devenită politică oficială în acest stătuleţ din afara Europei.

Mihai Ghimpu a afirmat cu toată vocea, nu cu jumătate de gură, ca alţi preşedinţi, că „locul nostru e-n familia popoarelor europene.”

Aşa cum credem şi noi: că nu poţi fi şi-n CSI, şi în UE. Cum nu poţi fi şi cu Dracu’, şi cu Cel de Sus.
Or, când alţi preşedinţi interimari declară că „vom intra în UE fără să ieşim din CSI”, e ca şi cum ar vrea să ajungem în Rai, dar fără să părăsim Infernul.

Atunci când şeful Serviciului Sanitar rus „Rospotrebnadzor”, Ghennadi Onişcenko – un fel de „sfântul Petre” cu cheia de la „raiul ceseist” –, a interzis accesul vinurilor basarabene, preferate de regina Angliei, care le procură pentru recepţii, pe piaţa Federaţiei Ruse, anunţând că acestea ar fi bune „doar pentru vopsirea gardurilor”, Mihai Ghimpu şi-a îndemnat poporul să dea dovadă de patriotism şi să nu bea votcă rusească, ci „doar vin de-al nostru”.

Dovadă că poporul şi-a ascultat preşedintele este faptul că în ultimul timp numărul alcoolicilor din Republica Moldova s-a redus brusc.

Mihai Ghimpu a fost şi primul preşedinte care a vorbit la un Congres al moldovenilor din diasporă, cel de-al patrulea, în limba lor, adică în limba română, şi ei l-au înţeles.

Avem nevoie de Mihai Ghimpu sau de un Mihai Ghimpu în fruntea statului, care să ne redea demnitatea pierdută, furată, anihilată a unei aşchii de popor, un preşedinte care ar avea curajul să spună Moscovei ceea ce ea nu ştie sau nu vrea să ştie: că basarabenii sunt români, că limba li-i românească şi neamul lor e cel românesc.

Şi atunci nu-şi vor mai face loc printre declaraţiile demnitarilor ruşi aberaţii ca cea vehiculată de Kirill Lavrov, ministrul de Externe al Federaţiei Ruse: „Noi, spre deosebire de România, recunoaştem identitatea voastră moldovenească.”

Păi cum să n-o recunoaşteţi, dacă chiar voi aţi croit-o, cu pistolul şi sabia?!
(E timpul ca demnitarii ruşi să ia şi lecţii de istorie adevărată a popoarelor cotropite. Aceştia, se pare, nu citesc în continuare decât „Curs scurt de istorie a PCUS” al lui I. V. Stalin. În 1990, pe când delegaţia Republicii Moldova a părăsit lucrările Sovietului Suprem al URSS, în semn de protest că foştii conducători ai URSS stimulau apariţia celor două republici secesioniste, am făcut parte – împreună cu Gr. Eremei şi S. Platon – din comisia „sovieto-moldovenească”, cum îi ziceam noi, care a tratat cu M. Gorbaciov apariţia unui Decret de recunoaştere a integrităţii Republicii Moldova; atunci când i-am vorbit preşedintelui URSS că moldovenii sunt români, că limba noastră e românească, iar RSSM nu e decât o bucată din România peste care s-a lăţit URSS, acesta s-a arătat foarte surprins: „De unde?! De când?! Voi doar sunteţi moldoveni…”, ca până la urmă să afirme senin: „A ia ne znal ob etom” („Uite că nu ştiam asta!”); când i-am relatat dialogul consilierului său Ceslav Ciobanu, cu reproşul de ce nu i-a vorbit despre acest lucru mai înainte, consângeanul nostru mi-a spus: „Pentru că nu m-a întrebat niciodată”. Să nu aşteptăm să fim întrebaţi, să le oferim conducătorilor Imperiului de la Răsărit răspunsuri înaintea întrebărilor acestora. Şi abia atunci, sunt convins de aceasta, ei ne vor trata cu ceva mai mult respect.)

În aceste zile Mihai Ghimpu împlineşte 60 de ani. Vârsta lui coincide cu cei 60 de ani de luptă a poporului Basarabiei pentru Libertate, Adevăr şi Dreptate.

Mihai Ghimpu e cu sufletul deschis ca o poartă către ziua de mâine a ţării basarabe.

El, ca şi noi, n-o vede decât în Europa părinţilor şi bunicilor săi, decât ajunsă, după decenii de străinie, Acasă, acolo unde aceasta este aşteptată de mult şi mereu.

Nicolae Dabija, www.literaturasiarta.md