Zbucium. Luptă. Adevăr. Dragoste de neam și de limba romînă. Demnitate. Curaj… Sunt doar câteva cuvinte care îți apar în minte odată cu rostirea numelui lui Gheorghe Ghimpu, un luptător pentru renașterea națională, un disident de notorietate din timpul ocupației sovietice.

Georghe Ghimpu a fost unul din puținii Oameni, care a mers încăpățânat și neîngenunchiat până în ultima zi a vieții sale. Ar fi împlinit astăzi 81 de ani, dacă nu ar fi existat acel copac veninos de la marginea drumului, copac care l-a luat pentru totdeauna în lumea cea de veci.

Clipa fatală a venit la 13 noiembrie 2000, în urma unui accident stupid și neelucidat încă. A fost ultima toamnă din viața lui… Și mai avea atâtea de făcut… Au rămas atâtea și atâtea proiecte, planuri, idei neîmplinite. A rămas nescrisă Cartea GULAG-ului. A rămas familia îndurerată. A rămas mai orfană Ideea Unirii.

Gheorghe Ghimpu a văzut lumina zilei la 26 iulie 1937, într-o familie cu rădăcini adânci românești, în localitatea Colonița, jud. Lăpușna. Gheorghe a fost fiul cel mai mare al lui Toader Ghimpu și Irina Ursu, urmat fiind de Simion, Visarion, Valentina și Mihai. Tuscinci sau ales cu studii superioare, pentru că așa a ținut cu tot dinadinsul tatăl Toader. Și-a făcut studiile superioare la Universitatea Pedagogică din Tiraspol, Facultatea de Fizică și Matematică (1960), studiul de doctorat făcându-l la Institutul de Fizică Biologică al Academiei de Științe URSS (Moscova, 1970-1971).

A activat în învățământul preuniversitar, la Strășeni, și în cel universitar, la Tiraspol și Chișinău. În anii ’60, Gheorghe Ghimpu a lucrat la Comitetul Central al Comsomolului din Moldova, pe când primul secretar al acestuia era Petru Lucinschi. Anume în acea perioadă, pentru prima dată, i s-a încriminat „naționalismul”, pentru că el, ca angajat al CC al ULCTM, a pregătit un raport statistic real pentru Moscova, în care numărul grădinițelor și a școlilor naționale era indicat corect, adică se vedea cu ochiul liber insuficiența lor raportată la numărul de copii moldoveni. Dar în republică, pe atunci, era în toi politica comunistă de deznaționalizare a moldovenilor prin închiderea grădinițelor și a școlilor de limbă română și „reprofilarea” acestora pentru o educație în limba rusă. Din această cauză, Petru Lucinschi l-a concediat pe Gheorghe și timp de trei ani, el a fost șomer: nu-l angaja nimeni la lucru; se temeau să-l ajute chiar și prietenii.

Pentru convingerile sale politice izvorâte din ferma sa conștiință națională românească și pentru participarea la fondarea Frontului Patriotic din Basarabia și Nordul Bucovinei, la 13 iulie 1972, împreună cu alți intelectuali ce opuneau rezistență politicii oficiale (Alexandru Usatiuc, Victor Graur, Ion Șoltoianu, Mihai Moraru, Ion Vasilenco ș.a), a fost condamnat de către organele sovietice de oprimare la 6 ani privațiune de libertate cu regim sever în lagărele de concentrare din Mordovia și regiunea Perm ale GULAG-ului comunist.
Trecut prin GULAG, Gheorghe Ghimpu a avut de înfruntat mizeria vieții de condamnat politic.

„Ei, dar prin ce a trecut badea Gică acum știu numai pământul și cei care l-au supravegheat – spune fratele său, Mihai Ghimpu. Îmi amintesc că era nevoit să mănânce troscot, în lipsa vitaminelor, fiindcă supraveghetorii îi călcau în picioare mărarul și pătrunjelul semănat și crescut de el, cu grijă, din sămânța de la Colonița. Mai știu că se înfășura cu ziare, pe sub cămașă, când era aruncat în carceră, ca să nu înghețe cu totul, iar unii deținuți au murit pe brațele lui, suportând atacuri de cord când aflau vestea eliberării lor din detenție, după 25 de ani de închisoare. Păcat că n-a reușit să descrie viața lui din GULAG-ul sovetic.”

A rămas nescrisă Cartea GULAG-ului său personal, paginile căreia în caligrafii microscopice au tot fost rătăcite, cifrate-descifrate și strecurate la libertate după legile conspirației universale. Însă a reușit să publice volumul de sinteză „Conștiința națională a românilor moldoveni”, carte, care după cum a spus istoricul Andrei Negrei „se înscrie printre puținele cercetări istorice la capitolul rezistență antisovietică ”. Prin această lucrare se manifestă și ca publicist, istoric, explorator al arhivelor timpului, fiind un veritabil cronograf al manifestărilor de rezistență antitotalitaristă și al martirajului basarbean postbelic.

De obicei, pentru luptătorii de talia lui Gheorghe Ghimpu laurii sunt amânați mereu pentru mai târziu, pentru o duminică a Victoriei ce le-ar răscumpăra pe toate. Recunoașterea a întârziat și de această dată, cărții domniei sale „Conștiința națională a românilor moldoveni”, acordându-i-se înalta distincție UNESCO, Diploma „Corneliu Coposu”, distincție ce urma să o ridice pe 15 noiembrie 2000. Fatală nedreptate!

După așa-zisa eliberare din 1978, a fost persecutat în continuare, interzicându-i-se orice activitate pe făgaș pedagogic. „Revenit acasă a fost marginalizat , oferindu-i-se niște posturi de magazioner, deși prin cărturăria sa putea să bată o Academie de membri-corespondenți și academicieni”, scrie Ion Proca.

Cariera lui Gheorghe Ghimpu devenea imposibilă într-o societate în care calitatea esențială a cetățeanului se axa pe loialitatea lui față de puterea de ocupație comunistă, în care omul era nevoit să-și tăinuiască adevăratele sale convingeri. De aceea, la finele anilor 80, Gheorghe Ghimpu a aderat la mișcarea democratică și a ajuns unul dintre liderii de necontestat ai acesteia.

La 20 mai 1988 s-a constituit Frontul Popular din Moldova, iar la primul Congres este ales secretar responsabil al Sfatului și membru al Comitetului Executiv al FPM. Membrii Frontului Popular au fost cei care au cerut și au obținut permisiunea de a desfășura prima Mare Adunare Națională, în august 1989, în Piața „Victoriei” ,care astăzi poartă numele acelui eveniment istoric.

În perioada 1990-1994, Gheorghe Ghimpu este deputat în primul Parlament democratic al Republicii Moldova. În această postură, a abordat subiecte și a lansat inițiative de anvengură, cum ar fi proiectele de legi privind reabilitarea victimelor regimului comunist totalitar de ocupație și despre controlul de stat. A fost și coautor al proiectului de Lege privind cetățenia Republicii Moldova. A publicat în presa periodică din Republica Moldova și România numeroase articole politice și de atitudine civică.

A fost președintele Asociației Victimelor Regimului Comunist de Ocupație și a Veteranilor de Război ai Armatei Române din Republica Moldova, reformată din 11 iunie 2000 în Partidul Național Român.Dincolo de sumarele date biografice se conturează distinctul portret al unui neînvins luptător pentru cauza românească, consecvent în rostirea adevărului și setea de libertate, ascet în necesități și darnic în iubirea de Țară, marea lui slăbiciune – acel punct vulnerabil țintit de răuvoitori – fiind dragoste de neam, de limbă, de ideea românismului și de Adevăr.

Înzestrat cu un spirit acut al echității și al demnității, omul politic, parlamentarul, publicistul, disidentul și marele patriot Gheorghe Ghimpu și-a consacrat întreaga sa viață zbuciumată cauzei naționale, devenind un simbol al acesteia.

În ochii și în inima multor basarabeni, Gheorghe Ghimpu va rămâne drept cel care a arborat Tricolorul pe clădirea Parlamentului.

„Gheorghe Ghimpu și-a trăit clipa astrală pe 27 aprilie 1990, când a fost aprobat Tricolorul, el fiind primul care a dat jos drapelul sovietic și a instaurat simbolul național pe clădirea parlamentului” spune istoricul Andrei Negrei.

Scriitorul Ion Proca își amintește de mărturisirile lui nu mult timp după acel eveniment istoric „Ionele, îmi zicea, nu-ți pot reda sentimentul pe care l-am simțit, când m-am văzut cu Tricolorul în mâni sus de tot, iar în stradă forfotea mulțime de lume entuziasmată gata să cuprindă acea clădire ca pe-o mamă, ca pe o izbăvire de rău. Am amețit de bucurie și de emoții. Eu toată viața mea am avut teamă de înălțime, dar când mi s-a încredințat arborarea Tricolorului, eu n-am ezitat. Să-mi fi spus să-l arborez pe o muchie de prăpastie totuna aș fi riscat. Asemenea cazuri sunt irepetabile în destinul unui popor.”

La 27 octombrie 2000 un tragic accident rutier îl țintuiește la pat și îi curmă activitatea. Gheorghe Ghimpu și colegul sau de Asociație, Ion Caftanat, se deplasau în dimineața zilei de 27 octombrie spre comuna Târnova, județul Edineț, unde urmau să se întâlnească cu un grup de veterani de război ai Armatei Române, pentru a le înmâna ultima lor mângâiere, distincțiile Armatei Române. N-au mai ajuns la ei. După trei ore de drum, la 06.30, Gheorghe Ghimpu a pierdut controlul autoturismului și s-a lovit în plină viteză de un copac. În urma impactului Caftanat a decedat pe loc, iar Ghimpu a fost transportat la spitalul din orașul Dondușeni, iar apoi la Spitalul de Urgență din capitală. După mai multe zile de suferință, la 13 noiembrie 2000 a plecat la cele veșnice.