Așadar, în 2010 a fost reluat procesul de negocieri oficiale în formatul 5 plus 2 şi acest lucru, fără îndoială, este salutabil, deoarece problema transnistreană poate fi soluţionată doar pe calea unui dialog paşnic. Deşi meritul pentru reluarea negocierilor a aparţinut în mare parte OSCE, dar şi altor participanţi la procesul de negocieri, s-a încercat politizarea problemei, canalizarea meritului asupra unui lider şi a unei formaţiuni anume.

Evenimentele ulterioare ce țin de soluţionarea problemei transnistrene au avut drept un singur scop – de a face PR unei singure persoane. În context, sunt relevante participările premierului de atunci a Moldovei, alături de fostul lider transnistrean Igor Smirnov la meciuri de fotbal, alături de noul lider transnistrean, Evgheni Şevciuk – la concerte şi la vizite pe muntele Athos. Aceste acțiuni populiste nu au influențat însă pozitiv procesul de reglementare a diferendului transnistrean.

În ultimii ani, Moldova a făcut doar cedări Transnistriei, fără a obţine nimic în schimb. Aş vrea să amintesc de protocolul de tristă faimă semnat de Chişinău în cadrul negocierilor din aprilie 2012 de la Viena, în care Transnistria este recunoscută ca parte cu drepturi egale în dialogul cu autorităţile oficiale ale Republicii Moldova. A fost o mare cedare, care ar putea să ne coste în perspectivă. Au fost şi cedări mai mici, cum ar fi primirea lui Evgheni Şevciuk în reşedinţa de stat, unde sunt primiţi, de obicei, preşedinţii şi premierii altor state. Atunci am asistat la un act de umilinţă și de rușine naţională, când pentru a i se face pe plac lui Evgheni Şevciuk, de pe peretele instituției a fost scoasă stema de stat a Republicii Moldova.

Multe din pretinsele reuşite propagate intens de guvernare, în realitate, nu au dat nimic nou procesului de negocieri. Cu ce ne-am ales noi de pe urma demersului prin care liderilor transnistreni li s-a permis accesul liber în Europa? Cu nimic. Oficialii noştri nu au obţinut nici măcar acces liber în stânga Nistrului. Cu ce ne-am ales noi de când și-au relansat activitatea grupurile mixte de lucru? A simţit cineva că au fost soluţionate careva probleme stringente? Nu. Cu ce ne-am ales de pe urma aceleiaşi mult vehiculate circulaţii a terenurilor prin Transnistria? Doar o acţiune de PR şi atât!

Chişinăul s-a poziţionat greşit în aceşti ani în raport cu Tiraspolul şi cu Federaţia Rusă. Astfel, nu s-a insistat pe retragerea trupelor ruse din Transnistria, pe schimbarea statutului misiunii de pacificare. Îndemnurile pe care oficialii moldoveni le făceau periodic în această privință erau anemice şi se vedea că abordarea este una formală. Nu s-a insistat pe schimbarea formatului actual de negocieri, pentru că este clar că se impune o altă abordare pentru a eficientiza acest proces. Nu s-a insistat pe recunoaşterea statutului Rusiei de stat parte în acest conflict, aşa cum prevede decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul grupului Ilaşcu. Chiar şi în cadrul recentelor audieri parlamentare în problema transnistreană, când liberalii au venit cu propunerile respective, guvernarea le-a ignorat, preferând să voteze cu comuniştii un document laş, fără niciun impact real.

Toate aceste cedări şi dovezi de impotenţă în soluţionarea problemei transnistrene au arătat slăbiciunea Chişinăului, iar Tiraspolul a speculat această slăbiciune. Ce am avut noi în schimb: posturi de control instalate neautorizat în zona de securitate de către transnistreni; stabilirea unei aşa-numite frontiere de stat a Transnistriei cu includerea unor localităţi aflate sub jurisdicţia Chişinăului (Varniţa); oameni aflați sub presiune permanentă (localnicii din Corjova), întemniţaţi (cazul poliţistului Ursu), omorâţi (cazul lui Vadim Pisari) etc.