Joi, 5 iulie 2012, am avut onoarea să particip la o emisune dedicată deportărilor alături de istoricul Mihai Tașcă și președinta Asociație deportaţilor din R. Moldova, Valentina Sturza. Apreciez inițiativa postului public Moldova 1 de a organiza o emisiune dedicată acestui subiect, luând în considerație că în cei 63 de ani scurși de la producerea tragicelor evenimente doar cu rare excepții s-a pomenit despre deportări.

Am ținut să menționez că discuția despre deportării trebuie luată în ansamblu cu foametea organizată, mobilizarea la muncă silnică a tinerilor basarabeni și a altor fărădelegi ale regimului totalitar comunist. Am pomenit pentru prima dată de bunelul meu Ion Petică din s. Sărătenii Vechi, r. Telenești, fostul județ Orhei, care în anul 1946 la doar 18 ani a fost arestat și mobilizat la muncă silnică pentru construirea canalului Volga-Don. Despre aceasta am aflat destul de târziu, după moartea bunelului din cartea Stalin mi-a furat copilăria scrisă de Boris Vasiliev, consătean cu bunelul. Probabil, nu dorea să-și amintească acea grea perioadă din viață…

În cadrul emisiunii ne-am referit la raportul privind studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova. De ce nu a fost votat de majoritatea parlamentară? Răspunsul este neplăcut, însă trebuie să o recunoaștem: Avem destui mancurți în parlamentul RM și în clasa politică actuală. Au uitat rădăcinile și trecutul. Doi dintre deputații care se opun acestui raport, dar și față de alte inițiative cu caracter național s-au născut în Siberia în familii de deportați: Zinaida Greceanîi și Dumitru Diacov (!).

Am propus ca pentru păstrarea cât mai multor mărturii de la persoanele deportate, aflate încă în viață să se recurgă la înregistrări audio și video, pe baza cărora ulterior să fie tipărite cărți cu memorii ale persoanelor deportate. Se știe că sunt foarte puțini dintre deportați în stare acum să scrie cărți de memorii, acolo în Siberia accesul la educație le-a fost limitat.

La finalul emisiunii, Mihai Tașcă a recomandat articolul său apărut în ziarul Adevărul Moldova – ”Operaţia „Sud“: faţa nevăzută a deportărilor din 6 iulie 1949”.  Astăzi, l-am citit și am hotărât să vi-l recomand făcând referire la secțiunile ”Deportare cu orice preţ” și ”Informatori printre deportaţi”, unde sunt descrise tratamentul inuman și degradant la care au fost supuse persoanele deportate în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949:

- La staţia de deportare din Chişinău a fost adusă o familie în următoarea componenţă: Lazăr Capitolii Loghinovici (15 ani) şi patru surori ale acestuia, în vârstă de 11, nouă, şase şi trei ani. S-a constatat că mama lor se afla la spital, iar tatăl se ascundea de ceva vreme.

- La staţia de îmbarcare Bolgrad au fost aduse două femei bolnave de tuberculoză în stare gravă, una dintre acestea, Nadejda Ivanova (anul naşterii 1925) pentru a fi deportată a fost ridicată de la spitalul raional. După o consfătuire între maiorul Maslakov, responsabilul de îmbarcare, şi locotenent-colonelul Tarakanov, şeful grupului operativ, s-a decis totuşi îmbarcarea Nadejdei Ivanova în vagon.

- Niciun vagon destinat deportării nu avea veceu. Securiştii i-au sfătuit pe deportaţi să îngrădească cu pături un colţ din vagon, unde să-şi facă nevoile. În acest scop au distribuind câte 1-2 căldări în fiecare vagon.

- Încă până la declanşarea operaţiunii de deportare, Ministerul de Interne şi Ministerul Securităţii de Stat au reuşit să recruteze informatori, aşa încât în procesul de transportare la staţie şi de îmbarcare a în vagoane aceştia erau la curent cu starea de spirit şi acţiunile celor deportaţi. În toate eşaloanele şi aproape în toate vagoanele a fost plasat câte unul, iar în unele cazuri chiar mai mulţi informatori.

Blogul lui Ion Bargan http://www.ionbargan.md